Datele experimentale ulterioare studiilor piagetiene au arătat că ratele de dezvoltare a anumitor concepte prezintă o asincronie. În acest sens, Baillargeon şi colab. (1985) au adus dovezi consistente referitor la faptul că sugarii mici au cu adevărat expectanţe cu privire la o serie de evenimente fizice, şi ei realiză faptul că obiectele continuă să existe şi atunci când sunt ascunse.
În urma cercetarilor, se poate presupune că copiii se nasc „echipaţi” cu un raţionament fizic pentru a detecta un sistem abstract, care oferă o cauzalitate rudimentară în asignarea sensului deplasărilor şi interacţiunilor cu obiectele, dar, bineînţeles, şi cu alte persoane. Sistemul raţionamentului fizic funcţionează fără inconştient; copiii nu raţionalizează cadrul de cauzalitate pe care îl folosesc atunci când interacţionează cu evenimente fizice.
Copilul acţionează asupra mediului, observând efectele pe care le produce, dezvoltă scheme comportamentale de tip cauză-efect, care conţin toate ideile, acţiunile şi efectele cuprinse în interacţiunile sale cu mediul. Aceste scheme comportamentale devin experienţe cognitive la care copilul apelează ori de cate ori întâlneşte situaţii asemănătoare cu cele în care s-au format schemele. Pe măsură ce experienţa de viaţă se îmbogăţeşte, schemele respective devin tot mai complexe, alcătuind seturi de conduite care definesc comportamentul copilului. Încă de la început, sugarul poate face legatura îintre informaţiile senzoriale. Pe urmă, în a treia luna sugarul începe să înveţe mecanismul acţiune – efect. Cercetările au arătat că bebeluşii, chiar şi la 3 luni au un anumit tip de memorie, aceştia putând reţine un eveniment aproximativ 10 zile.
Sugarul realizează “analiza” mediul înconjurător, prin intermediul percepţiilor imediate ale mişcărilor şi senzaţiilor. Este importantantă mai ales activitatea tactil-vizuală pentru că prin intermediul acestor analizatori copilul începe cunoaşterea mediului imediat, formându-i-se primele experienţe.
Datele ştiinţifice prezentate în capitolul parcurs susţin teza modularităţii psihice (Fodor, 1982) motivând existenţa unor structuri precablate, care determină individul să acorde atenţie cu predilecţie unor trăsături particulare ale mediului, şi să se relaţioneze cu aceste trăsăsturi în mod particular (Spelke, 1988) . În baza contactului cu experienţele specifice de ordin fizic şi/sau social, individul îşi poate dezvolta sisteme sau “teorii” mai sofisticate (Carey, 1985, 1988) . Din acest punct de vedere dezvoltarea presupune schimbări generale de tip stadial, dar acestea sunt specifice domeniului în care teoria este aplicabilă.
Sugarul relaţionează şi acordă atenţie acelor trăsături particulare din mediu datorită unei reacţii care sa află în legatură cu un comportament neindus prin experienţa sa cu mediul care este formată dintr-o suită de acţiuni elementare observabile de la naştere care nu sunt în mod necesar ereditare.
Neurobiologul pediatru Dr. Harry Chugani de la Universitatea de Stat Wayne din Detroit a făcut o demonstraţie cu ajutorul tomografiei cu emisie de pazitroni, aratând că există zone de activare metabolică a structurilor nervoase ale creierului sugarului care se amplifică remarcabil după naştere, în relaţie directă cu numărul stimulilor la care este supus copilul.
Referindu-mă la capitolul parcurs, în urma unor experimente – având în vedere toate categoriile de evenimente (containere, capace, sau tuburi) la care sugarii au participat, ei au putut detecta uneori violările de expectanţă când au aparut în contextul evenimentelor dintr-o categorie, dar au eşuat a recunoaşte aceeaşi violare de expectanţă când ea a apărut în contextul evenimentelor dintr-o alta categorie. Sugarii construiesc reprezentări fizice similare pentru două sau mai multe feluri de evenimente şi observă că evenimentele au rezultate contrastive, dar nu pot prezice pe baza cunoştinţelor lor actuale alte reprezentări fizice similare.
Sistemul de reprezentare fizică al sugarilor construieşte foarte rar aceste reprezentări care
includ doar informaţiile de bază; în schimb, pe masură ce sugarii învaţă treptat categorie cu categorie şi variabile cu variabile, reprezentări le deveni treptat mai bogate, în timp ce informaţia devine relevantăa pentru prezicerea rezultatelor. În plus, s-a studiat faptul că sistemul de reprezentare fizică foloseşte identitatea ca şi informaţie spatio-temporală în legatură cu un eveniment pentru a-l putea coda şi a-i atribui roluri corespunzătoare obiectelor în cauză şi indică cât de multe obiecte sunt implicate în eveniment.
Un alt articol ştiinţific care prezintă un studiu interesant este cel al lui Susan J. Hespos and Renée Baillargeon, Décalage in infants` knowledge about occlusion and containment events. În acest studiu este vorba despre nişte sugari de 6 luni care caută insistent o jucărie înaltă în spatele unui obstacol înalt în loc s-o caute în spatele unuia mic. Cu toate acestea, când aceeaşi jucărie a fost ascunsă în interiorul unui container înalt sau scund, doar copii mai mari de 7 luni jumate au căutat acea jucarie înaltă în interiorul containarului înalt. Aceste rezultate confirmă violarea expectanţelor sugarilor, identificându-se un decalaj între raţionamentele lor cu privire la informaţiile despre înălţime în situaţiile de ocluzie şi izolare. Acestea pun la îndoială faptul că violarea expectanţelor supraestimează abilitaţile cognitive ale copiilor şi susţin opiniile recente în care copii îşi folosesc cunoştinţele fizice în a-şi orienta acţiunile în situaţiile când sarcinile devin prea solicitante pentru resursele lor limitate de prelucrare. Există dovezi care atestă faptul că sugarii identifică de fiecare data situaţiile în funcţie de context, comparativ cu reacţia lor în aceeaşi situaţie, dar dintr-un context diferit. (e.g. Hespos & Baillargeon, 2001; Luo & Baillargeon, in preparation; Wang et al., in press)
Rezultatele studiului confirmă modelul integrativ prezentat la sfârşitul capitolului pentru că se exemplifică, şi oferă dezvoltării cognitive o conceptualizare coerentă, cu principii teoretice ce vizează combinaţia mai multor abordări specifice sau în unele cazuri reprezintă un nou model meta-teoretic. Acest fapt aduce răspunsul adecvat şi eficient la “necesităţile” cognitive şi comportamentale ale persoanei. Abordarea integrativă este concepută pe bazele teoriilor deja existente, utilizate într-un cadru teoretic consecvent şi este relevantă în a înţelege problematica umană.
Bibliografie
1. H. Rudolph Schaffer, Introducere în psihologia copilului
2. John Wiley & Sons Ltd, The Atrium, Southern Gate, Chichester, West Sussex, The Wiley-Blackwell Handbook of Childhood Cognitive Development – Second edition, Edited by Usha Goswami
3. Munteanu, A., (1998), Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, Timişoara
4. Piaget, J., (1973), Naşterea inteligenţei la copil, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti
5. Susan J. Hespos and Renée Baillargeon, Décalage in infants` knowledge about occlusion and containment events: Converging evidence from action tasks