Intervenţia terapeutică la pacienţii cu tulburare de personalitate paranoidă
Ce e cert e că paranoia este (până azi) greu de definit. În International Statistical Classification of Diseases ediţia a VIII-a (ICD8, 1968) paranoia este descrisă ca fiind o condiţie extrem de rară, în timp ce în ICD 9, e considerată doar „simplu” rară. În DSM I (1952) se foloseşte termenul de „stare paranoidă” şi e asemănată cu parafrenia. În DSM II tulburările paranoide (exceptând schizofrenia paranoidă) sunt toate grupate sub denumirea de „stări paranoide”.
O astfel de experienţă este un scurt episod subiectiv, în care sinele este perceput ca fiind în afara corpului, de multe ori plutind, cu sau fără impresia subiectului de a-şi vedea propriul corp de la o anumită distanţă vizuospaţială ridicată, cu conştiinţa detaşată de corp, dar rămasă în apropierea lui sau îndepărtându-se de corp. Această experienţă extracorporală constă într-un sentiment bruiat de unitate spaţială între sine şi corp, pentru că eul nu este resimţit ca făcând parte din limitele trupului. Astfel, „out of body experience” se referă la o autolocalizare anormală.
Relaţia şi interacţiunea sugarilor cu stimulii din mediul înconjurător
Datele experimentale ulterioare studiilor piagetiene au arătat că ratele de dezvoltare a anumitor concepte prezintă o asincronie. În acest sens, Baillargeon şi colab. (1985) au adus dovezi consistente referitor la faptul că sugarii mici au cu adevărat expectanţe cu privire la o serie de evenimente fizice, şi ei realiză faptul că obiectele continuă să existe şi atunci când sunt ascunse.
Intervenţia psihologică în pregătire preoperatorie
O intervenţie psihologică de pregătire preoperatorie va include diverse de tehnici cognitiv-comportamentale: restructurare cognitivă, tehnici de rezolvare a problemelor, tehnici de inoculare a stresului, training de relaxare, tehnici de control al respiraţiei, expunere în imaginar, tehnica desensibilizării sistematice, dialogul socratic, contraargumentarea şi, de ce nu, hipnoterapie.
Dezvoltarea cognitivă a copiilor născuţi prematur: Implicaţii pentru teoriile despre plasticitatea creierului în urma traumatismelor suferite în primii ani de dezvoltare
Lucrarea Monicăi M. Luciana reprezintă o trecere în revistă a diferitelor aspecte legate de dezvoltarea neurocognitivă a copiilor născuţi prematur. Cercetătoarea reevaluează teoriile care susţin că traumatismele suferite atâta timp cât procesul de maturaţie al sistemului nervos mai continuă nu sunt la fel de dăunătoare ca şi traumatismele suferite în perioada adultă datorită fenomenului de plasticitate.
Intervenţia psihologică în pregătire preoperatorie
O problemă relevantă pentru domeniul Psihologiei Sănătăţii Clinice este amputarea. Aceasta se referă la înlaturarea pe cale chirurgicală a unui membru al corpului sau unui segment de membru. Consecinţele fizice şi psihice ale amputarii sunt dramatice, şi în majoritatea cazurilor au un impact profund asupra pacientilor, afectandu-le radical tot restul vieţii. Pacienţii, în primul rând sunt nevoiţi să se acomodeze ţi să facă faţă senzaţiei de pierdere a membrului amputat, apoi să se adapteze pierderii funcţiei membrului amputat, dar şi să se acomodeze cu noua imagine corporală şi cu percepţia altor oameni. La fel bărbaţii, ca şi femeile, sunt afectaţi în aceeaşi măsură, indiferent de vârsta, clasă socială, rasă sau religie.
Despre tulburarea de personalitate de tip paranoid
Pentru început, consider important şi util să prezinti istoria tulburărilor de personalitate. Primele scrieri în care sunt menţionate tulburările de personalitate îi aparţin lui Hipocrate. În primele decenii ale secolului XIX, atât în Europa cât şi în Statele Unite, accepţia noţiunii de moral nu se referea la categoriile etice (bine-rău, cinstit-necinstit), ci mai ales la manifestările afective. Jean Etienne Dominique Esquirol descrie în 1837 pacienţi nonpsihotici dar cu un mod de gândire şi comportament distorsionat. J. E. D.
Stresul şi resursele de adaptare
În lucrarea “Stresul şi resurse de coping”, Ralf Schwartzer începe prin a prezenta o teorie a stresului din perspectiva cognitivă-relaţională, insistând pe aspectul de reciprocitate şi continuitate prsupus de relaţia între cerinţele mediului şi capacităţile personale. Autorul se axează în continuare pe cele două dimensiuni în care copingul se manifestă, anume cea personală şi cea socială, urmând să prezinte fenomenul de eficacitate personală pe care îl ilustrează cu o serie de exemple, dintre care însă niciunul nu se referă la stres, ci la situaţii personale dificile cum ar fi exercitiul fizic, pierderea în greutate sau lăsatul de fumat.
Psihocardiologie
În urma parcurgerii articolelor legate de tehnicile de intervenţie în psihocardiologie, am identificat anumite aspecte de management ale bolii cardiovasculare (şi nu numai ale acesteia). Am realizat faptul că orice medic cardiovascular ar trebui să aibă câte un psiholog cu care să colaboreze în ceea ce priveşte intervenţia asupra pacienţilor. În orice studiu sau articol, cauzele bolilor cardiovasculare au fost identificate ca fiind aceleaşi: stresori profesionali şi familiali, viaţa sedentară, fumatul, consumul excesiv de alcool, alimentaţia nesănătoasă, meseriile cu status scăzut, izolarea socială, furia, anxietatea şi depresia.
Emoție – Cogniție
În Index lexical şi glosar de la sfârşitul volumului său Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Jacques Cosnier defineşte cogniţia ca fiind „ansamblul activităţilor mentale care asigură achiziţionarea informaţiei”. Tot acolo, Cosnier observă că, în mod tradiţional, cogniţia „este considerată ca opusă afectivităţii, însă cognitivismul contemporan consideră afectivitatea ca pe o parte a cogniţiei” . Prin urmare, afectivitatea este un fel de enclavă.
Intervenţia psihologică în amputarea membrelor
O problemă relevantă pentru domeniul Psihologiei Sănătăţii Clinice este amputarea. Aceasta se referă la înlaturarea pe cale chirurgicală a unui membru al corpului sau unui segment de membru. Consecinţele fizice şi psihice ale amputarii sunt dramatice, şi în majoritatea cazurilor au un impact profund asupra pacientilor, afectandu-le radical tot restul vieţii. Pacienţii, în primul rând sunt nevoiţi să se acomodeze ţi să facă faţă senzaţiei de pierdere a membrului amputat, apoi să se adapteze pierderii funcţiei membrului amputat, dar şi să se acomodeze cu noua imagine corporală şi cu percepţia altor oameni. La fel bărbaţii, ca şi femeile, sunt afectaţi în aceeaşi măsură, indiferent de vârsta, clasă socială, rasă sau religie.