În Index lexical şi glosar de la sfârşitul volumului său Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Jacques Cosnier defineşte cogniţia ca fiind „ansamblul activităţilor mentale care asigură achiziţionarea informaţiei”. Tot acolo, Cosnier observă că, în mod tradiţional, cogniţia „este considerată ca opusă afectivităţii, însă cognitivismul contemporan consideră afectivitatea ca pe o parte a cogniţiei” . Prin urmare, afectivitatea este un fel de enclavă. E evident că, în condiţii normale, enclava-afectivitate ocupă un spaţiu bine delimitat şi că proporţia ei în „spaţiul” cogniţiei se menţine în limite fireşti. Alteori însă, afectivitatea (element subiectiv) tinde (şi reuşeşte) să se întindă pe mult mai mult teritoriu, sufocând elementul obiectiv (cogniţia), periclitând schemele de raţionament şi alterând reprezentările – situaţie în care nici delimitarea „spaţiului” ocupat nu mai e stabilă, ci fluctuantă.
Din studiile pe care le-am parcurs reiese foarte clar că, în cazul unui comportament excesiv de emotiv, persoana s-a lăsat cotropită de infatuare. Omul îşi pune în prim-plan dorinţele legate de propria persoană. Chiar şi atunci când (sincer), îşi subestimează foarte mult valoarea, el e convins că o persoană ca a lui ar merita o zestre mult superioară. Tot ce înseamnă depresie este rezultatul nemulţumirii omului în legătură cu prea slaba lui preţuire de către ceilalţi.
Depresia este o „cădere” – atât ca o scădere a normalului, cât şi ca un dezechilibru sau o „evoluţie” descendentă, deşi nu este vorba de o involuţie propriu-zisă. Probabil, n-ar contesta multă lume faptul că depresia, anxietatea, panica, autoînjosirea sau autocompătimirea sunt „căderi”. Dar se observă mai rar că şi furia, nervozitatea, nerăbdarea, înverşunarea sunt tot căderi, deşi, în fazele de până la apogeu, ele evoluează ascensional.
Pentru a urca, omul are – paradoxal! – nevoie de modestie. Citez un fragment cu mult tâlc, din Albert Ellis (pe care l-am apreciat mult tocmai pentru ceea ce i-a fost criticat – stilul lui colocvial) : „[…] vă e foarte uşor să spuneţi că sunteţi întotdeauna «bun» şi niciodată «rău», dar oricine altcineva poate spune altceva. Nici voi şi nici criticii voştri nu puteţi dovedi cu argumente ştiinţifice că aveţi dreptate. Nici voi şi nici ei nu vă puteţi falsifica poziţia. Prin urmare, unde vă aflaţi? Filosofic vorbind, pe un teren cam nesigur” .
Dorinţele exagerate trădează şi o gândire cam… din topor. Pe drept cuvânt, terapia depresiilor constă mai mult într-o educare. „Există tendinţa, în mare măsură inconştientă – dar şi conştientă –, de a transforma dorinţele puternice în cerinţe indiscutabile, în necesităţi implacabile. «Doresc să fiu fericit, să am succes» etc. se transformă în «trebuie să fiu fericit», «trebuie să am întotdeauna succes, indiferent de condiţii»” . În acelaşi timp, lipsa de control (dorinţa aceasta „neelegantă”, cum ar eticheta-o Albert Ellis) este o capcană. „Ceea ce, în realitate, reprezintă o dorinţă a persoanei este perceput ca o obligaţie pentru sine («trebuie» să fac astfel încât să…) şi pentru alţii (nu «aş dori ca ei să mă asculte», ci «ei sunt obligaţi să mă asculte») / Transformarea dorinţelor proprii în nevoi absolute, în obligaţii pentru sine şi pentru alţii nu conduce la transformarea universului. Absolutismul cerinţelor se loveşte de restricţiile impuse de posibilităţile lumii reale, ceea ce conduce la o permanentă nemulţumire şi frustrare” . Deci, nesuferita înfrânare nu este o autocenzură abuziv pretinsă, ci o cale ştiinţifică de a atinge confortul psihic.
Pentru obţinerea aceluiaşi confort, făcând mereu apel la raţiune, Albert Ellis recunoaşte – desigur, indirect – ca foarte benefică străvechea prescripţie de iubire a aproapelui, mergând până la iubirea duşmanului. „Realizarea acceptării necondiţionate a altora (A. N. A.) este profundă, are bătaie lungă şi constituie un autocontrol sănătos. În special atunci când ceilalţi se comportă într-adevăr abominabil” . Bineînţeles, fiecare din noi este un unicat, ceea ce înseamnă că celălalt are drept egal la acelaşi calificativ. „A. N. A. este onestă, realistă, practică. Vă aşază pe locul şoferului în maşina vieţii dumneavoastră – şi, adeseori, în maşina care conţine vieţile altora. Dacă înţelegeţi acest lucru, străduiţi-vă să vă însuşiţi A. N. A. şi folosiţi-o de cât mai multe ori, căci numai prin practică repetată devine reflexă. Atunci vă va fi foarte uşor să gândiţi, să simţiţi şi să acţionaţi cu calm. E clar că vă autoguvernaţi. […] Sunteţi împăcat cu dumneavoastră înşivă – şi mult mai împăcat cu lumea. […] Folosiţi-vă puterea voinţei pentru a vă accentua A. N. A. Pentru binele propriu şi pentru cel al societăţii în general” .
A accepta viaţa aşa cum este, cu plăcerile şi neplăcerile ei, s-a „teoretizat”, într-o formă mai sentimentală, exprimată şi de Albert Ellis, în mai multe cuvinte: „Declarând îngrozitor un eveniment rău, vreţi să spuneţi de fapt că este atât de rău, încât n-ar trebui în niciun caz să existe – nu are voie să existe. Dar aşa ceva e ridicol – pentru că, indiferent cât de rău ar fi, el tot există. Deci trebuie să existe în acel moment. Prin urmare, pretindeţi că nu trebuie să se producă decât lucruri moderat de rele iar cele foarte rele nu au absolut niciun drept să se întâmple. De fapt, când le numiţi îngrozitoare, proclamaţi în mod contradictoriu că ele există într-adevăr, deşi nu încape nicio îndoială că nu trebuie să existe. Ce ciudăţenie!”
Uneori, nu ajunge să-ţi asumi pasiv neplăcerile, ci e nevoie să-ţi asumi şi riscuri proprii sau înfruntarea judecăţilor, corecte sau nu, ale altora, ceea ce este o asumare activă. Totul poate începe cu o deviză ca aceasta: „Chiar şi lucrurile foarte rele sunt numai rele în fond, niciodată nu pot fi mai mult decât rele” .
Niciun lucru nu este total îngrozitor sau total înfricoşător, cu atât mai puţin „de nesuportat”. „În timp ce aveţi […] gânduri contradictorii despre răutate, tindeţi să o zeificaţi şi s-o diabolizaţi simultan; insistaţi că este prea reală, precum şi ireală; şi, ca atare, interveniţi abuziv asupra felului cum reacţionaţi faţă de ea. Ce mai învălmăşeală încâlcită creează şi groaza asta”!
„O dată ce vă convingeţi pe deplin […] că puteţi suporta aproape orice vi se întâmplă, veţi şterge oroarea vieţii, rămânând numai cu marile şi micile ei inconveniente când credeţi cu tărie că puteţi doar să suferiţi diverse stări de disconfort şi că nimic nu e mai mult decât un inconvenient, puteţi atinge o seninătate neobişnuită. Da: rămânând hotărât să schimbaţi aspectele dăunătoare pe care le puteţi schimba, dar tolerând senin – uneori chiar zâmbind – ceea ce nu puteţi modifica. Acest gen neobişnuit de luciditate vă poate colora viaţa pe termen lung. Şi elegant!”
Bineînţeles. Ceea ce se numeşte „gândire pozitivă” nu este o descoperire a actualului mileniu şi nici a secolului trecut. Să te împaci bine cu tine şi cu ceilalţi, ceea ce pretinde, de multe ori, să te comporţi în viaţă cu curaj – sunt soluţii nu găsite de cineva, ci date nouă demult.
Nici „respectul de sine” nu este nou sub soare. Se ştie însă mai puţin că respectul de sine prezintă două aspecte: unul negativ (când ia forma trufiei) şi unul pozitiv (a fi mulţumit de ceea ce ai căpătat) . Când cineva e conştient de faptul că nici frumuseţea, nici inteligenţa, nici vreun talent sau dexteritate nu sunt merite personale, trufia e anulată.