Servicii psihologice
Terapia Cognitiv-Comportamentală este abordarea psihoterapeutică dominant folosită într-o varietate de probleme mentale – de la anxietate şi schimbări de stare, la schizofrenie şi probleme de personalitate.
Asumpţia fundamentală a acestei psihoterapii este că mare parte din psihopatologie se datorează unor gânduri iraţionale sau disfuncţionale care pot fi identificate şi modificate prin tehnici specifice.
În general, comportamentul terapeutului ar trebui să fie corect şi călduros. Vigoarea şi intensitatea în timpul terapiei sunt în folosul rezolvării problemelor pacientului. Rolul meu ca terapeut este de a găsi împreună cu pacientul calea cea mai bună în rezolvarea problemelor.
Psihoterapia este o metoda științifică de tratament a anumitor maladii mentale, inadaptări sau tulburări psihosomatice prin influențarea psihicului – utilizând tehnici specifice – ca decondiționarea, restructurarea, reevaluarea, demontarea anumitor credințe, hipnoza, sugestia,desensibilizarea, persuasiunea, dialogul socratic, metafore, jocuri de rol, relaxare etc.
În psihoterapie, specialistul intervine în deciziile practice și organizarea vieții clientului. Persoana este abordată din perspectiva motivației, iar psihoterapeutul își asumă rolul de reconfortare a pacientului, de ghidare a lui spre schimbare, de susținere, de ajutor înautocunoaștere, de emitere de reflecții empatice și încurajare a clientului, punându-i la îndemână principii de igienă mintală. De asemenea, psihoterapeutul declanșează mecanismele psihologiceprin care se urmărește orientarea pacientului către o conștientizare rațională a comportamentelorși cognițiilor patologice.
Denumirea poligraf este preferată în locul celei de „detector de minciuni”. Aceasta, pentru că în multe situații se examinează suspecţi nevinovați, deci care nu mint.
Atunci când este adecvat folosită – de către un examinator competent –, tehnica poligrafului poate fi de mare ajutor în multe situaţii, cum ar fi: soluționarea anumitor conflicte civile, cercetarea furturilor comise de salariaţi în companiile private sau de către funcţionari publici, precum şi pentru a tria solicitanţii pentru funcţii de încredere delicate.
În reprezentarea populară, poligraful (detectorul de minciuni) este adesea imaginat ca un aparat la care, în momentul în care individul testat spune o minciună, se aprinde o lumină, sună o sonerie, sau se produce un alt semnal pentru a indica minciuna. „Din nefericire”, nu există momentan niciun aparat care să detecteze minciuna atât de simplu şi rapid. În realitate, poligraful înregistrează, prin intermediul unor senzori, fenomenele psihosomatice ale individului manifestate pe parcursul testării, fenomene analizate și interpretate ulterior de examinator pentru diagnosticarea sincerității sau nesincerității subiectului.
Hipnoza, ca situație, este o stare modificată de conștiință, trecătoare și artificial creatăprin sugestia unui hipnotizator. În timpul hipnozei, controlul conștient al celui hipnotizat asupra propriului comportament și contactul lui cu realitatea sunt slabe, dar nu inexistente. Odată creatăaceastă stare, hipnoterapeutul intervine fie pentru a modifica diverse tulburări (de la anxietate, depresie, fobii specifice, bruxism, stimă de sine scăzută, devalorizare, la diverse dependențe) prin intermediul sugestiilor posthipnotice, fie pentru a stimula potențialul de creștere a performanțelor sportivilor, fie pentru a rescrie anumite amintiri traumatice. Tot prin hipnoză, pot fi provocate stări precum letargia, anestezia, paralizia, rigiditatea musculară.
O intervenţie psihologică de pregătire preoperatorie va include diverse de tehnici cognitiv-comportamentale: restructurare cognitivă, tehnici de rezolvare a problemelor, tehnici de inoculare a stresului, training de relaxare, tehnici de control al respiraţiei, expunere în imaginar, tehnica desensibilizării sistematice, dialogul socratic, contraargumentarea şi, de ce nu, hipnoterapie
Starea de pierdere a unei ființe dragi, însoțită de suferință morală și neajutorare, poate să antreneze o adevărată reacție depresivă și care necesită – pentru a fi depășită – un travaliu intrapsihic.
Doliul este o durere profundă pricinuită de moartea cuiva. Pentru o evoluție normală a unui doliu și ca persoana să nu ajungă într-o patologie psihică, trebuie delimitat foarte clar planul real, simbolic și imaginar. Dacă îndoliatul se comportă ca și cum defunctul nu ar fi murit (îi vorbește, îi păstrează locul la masă, în pat și în camera sa, împreună cu toate lucrurile personale într-un cadru imaginar sau de cvasirealitate), înseamnă că s-a instalat doliul patologic.
Pentru că doliul reactualizează caracterul „insuportabil” al lipsei celuilalt, nu putem spune că suntem în doliu decât în momentul în care putem afirma despre acea persoană că era ceea ce ne lipsește.
Doliul este o stare pe care fiecare individ o trăiește în mod particular, dar, conform Elisabethei Kübler-Ross, majoritatea indivizilor trec prin câteva faze. Prima ar fi cea de negare, în care individul nu acceptă faptul că persoana dragă a murit. Urmează faza de mânie – mânie manifestată împotriva lui însuși, că nu a făcut ce trebuia, și poate chiar de învinovățire a altora.Pe urmă, aparținătorii trec prin faza de negociere sau de a încercare de negociere (în imaginar sau cu o forță supranaturală) a reîntoarcerii persoanei pierdute. Penultima fază este cea de tristețe (aici zărim deja anumite emoții funcționale) – în care subiectul este inhibat, retras, deziluzionat,dar identifică o mică speranță. Ultima fază este acceptarea. Individul realizează și acceptăpierderea prin contemplare, reflexie și găsirea unui sens pentru pierdere și continuarea vieții.
Psihologia clinică este o ramură care are drept scop investigarea în profunzime a personalității considerate o unicitate.
Testele psihologice sunt interpretate ca o indicație referitoare la anumite caracteristici individuale (inteligență, aptitudini, tulburări, trăsături de personalitate), dezvoltate în mod inegal la diferiți indivizi.
Tehnicile de care dispune psihologia clinică sunt, în esență, dialogul nondirectiv și observarea conduitei individului. Intuiția psihologului joacă un rol important și, cel mai adesea, el se sprijină pe conceptele psihanalitice, chiar dacă funcția și situațiile în care intervine sunt diferite de cele ale unui psihanalist.
În testele mintale care se aplică pacienților, stimulii sunt prezentați subiectului într-o situație strict standardizată, iar scalele de evaluare aduc examinatorului o judecată asupra prezenței anumitor simptome. Observația clinică este în acest fel sistematizată.
Logopedia este o ramură a pedagogiei care studiază, tratează și corectează defectele de pronunție și de emisie vocală.
În cadrul intervenției logopediece se pot aborda aspecte ce țin de tulburările specifice de învățare (dislexie, disgrafie, disortografie, discalculie), rinolalie, afazie sau tulburări de ritm și fluență (aftonghia, battarismul, tahilalia, bradilalia, balbismul).
Din punct de vedere al planului de intervenție logopedic, indiferent de tulburare, se intervine parcurgând următorii pași:
emitere – fază în care se înaţă, pas cu pas, poziţia corectă de aşezare a tuturor componentelor fonoarticulatorii care conduc la pronunţia corectă a sunetului;
consolidare – moment în care se exersează cu copilul pronunţia izolată a sunetului, până când logopedul se asigură că acesta îl pronunţă corect de fiecare dată, neexistând riscul unei pronunţii deformate; după aceea, se trece la fixarea sunetului în coarticulare;
diferențiere – se operează la nivelul silabelor și cuvintelor;
automatizare – se realizează prin exersarea în propoziţii a sunetului problematic.
Se recomandă ca exerciţiile pregătitoare emiterii sunetelor să se facă zilnic, sub formă de joc, fără a forţa copilul. Aceste exerciţii sunt de respiraţie, motricitate, și de dezvoltare a auzului fonematic.
Terapia rinolaliei trebuie să înceapă după intervenţia chirurgicală, care să înlăture cauza tulburării de vorbire (extirparea vegetaţiilor, rezolvarea deviaţiilor de sept, refacerea integrităţii părţilor despicate ale buzei, maxilarelor, palatului şi vălului)
Afazia este o tulburare a funcţiilor limbajului și se caracterizează prin pierderea, diminuarea sau denaturarea facultăţii de a exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii (muşchii limbii, ai buzelor, ai obrajilor etc.).
Asemenea sănătății, relația de cuplu este un proces cu multe variabile care ar trebui luate în calcul pentru creșterea satisfacției în cuplu. De regulă, despărțirile intervin în momentul în care unul dintre parteneri nu satisface constant o nevoie (destul de importantă) a celuilalt partener. Pentru a se evita această situație, cea mai simplă metodă ar fi prevenția.
Dacă partenerii se cunosc și se implică într-o relație este urmare a faptului îndrăgostirii.Din acest moment, majoritatea comportamentelor, intențiilor și, de ce nu, chiar valorile lor iau o altă înfățișare și o altă natură. În perioada în care partenerii experiențiază procesul îndrăgostirii, ei afișează natural o altă parte a personalității lor – mai tolerantă, mai binevoitoare, mai interesată de nevoile celuilalt, altruistă, optimistă și mult mai spirituală. După ce lucrurile se așază, cei doi, încet-încet, revin la personalitatea lor, și, treptat, au mai multe pretenții, obiectivele lor nu mai sunt tocmai aceleași, apar neînțelegeri în diverse aspecte ale vieții – cumar fi maniera în care își tratează rudele, modul de petrecere a timpului liber, planurile, problemelefinanciare, prietenii, manifestarea afecțiunii, sarcinile casnice, sau chiar o sarcină nedorită de partener. Cu timpul, se ajunge la degradarea încrederii dintre parteneri, ceea ce generează certuri fercvente, agresivitate verbală, violență fizică, infidelitate, gelozie, disfuncții sexuale sau indecizia de a rămâne în relație.
Pentru a preveni o asemenea stare de fapt, partenerii ar trebui să se implice în cunoașterea celuilalt și satisfacerea anumitor nevoi ale lui, ar trebui să facă efortul de a-și aprecia partenerul pentru ce are și să nu-l discrediteze pentru ce nu are, iar în momentul în care intervin uneleprobleme, să se concentreze exclusiv pe acea problemă cu scopul de a găsi soluții pentru a o rezolva, și nicidecum să-și reproșeze anumite comportamente ori să înșire toate lucrurileneplăcute pe care le-au observat la celălalt, iar ca strategie valoaroasă, să se implice în cât mai multe activități împreună cu scopul de a se cunoaște din ce în ce mai bine.
Simplul diagnostic de cancer activează persoanei vizate trăiri și idei sumbreasociate morții. Intervenția psihoterapeutică pe care o aplic paciențilordiagnosticați cu boli oncologice, nononcologice incurabile sau aflați în stadiiterminale ale bolii, în linii mari, se concentreză pe diferitele mecanisme de implicare în evoluția bolii, pe reacția pacientului în fața bolii, pe consecințeleacestei reacții asupra cursului bolii, pe felul în care individul se raportează la boalăși pe consecințele acestei atitudini asupra calității vieții lui.
Omul fiind trup, psihic și suflet, îmbolnăvirea unei părți a trupului produce un dezechilibru întregii ființe, de multe ori fără puterea de a găsi resursele necesarereechilibrării. În această situație, apelul la psiholog este salvator, cu atât mai mult cu cât acesta poate consilia și anturajul bolnavului, fiindcă în intervențiapsihooncologică se trasează și strategiile sau maniera în care aparținătorii șipersonalul medical ar trebui să comunice pacientului diagnosticul; de asemenea, psihologul se ocupă de gestionarea momentelor în care medicii abdicănemaiputând prelungi viața individului, rolul psihologului fiind acum acela de aasigura pacientului o cât mai bună calitate a vieții – indiferent de durată –, dar șipregătirea lui pentru moarte.
Această intervenție abordează anumite patternuri specifice de comunicareprin intermediul terapiei iertării și însoțirii la moarte, îmbunătățirea percepțieiasupra morții, ținerea sub control a reacțiilor pacienților și a familiilor înapropierea morții. Aparținătorii, sunt îndrumați în gestionarea cât mai bună a doliului, sunt ajutați să ajungă la iertare ca modalitate de supraviețuire, familia fiind consiliată și după decesul pacientului.
Derulez un program de intervenție psihologică pentru militarii întorși din teatrele de operațiuni, având ca scop readaptarea lor la mediul familial, social și profesional.
Dacă în perioada misiunii exista o procedură clară care trebuia urmată, la întoarcerea din misiuni, unii militari sunt copleșiți de problemele din familie, grupul social, sau chiar de experiențele trăite pe parcursul misiunii. Readaptarea poate fi uneori dificilă, la aceasta contribuind, în dezavantajul stabilității, anumite imagini pe care ei nu reușesc să și le scoată din minte, afectându-le funcțiile executive necesare în activitățile de zi cu zi.
În vederea readaptării la condițiile de trai de acasă, pentru a gestiona anumite situații aparent simple, cum ar fi bucuria reîntâlnirii cu familia, treburile gospodărești, pasiunile sau chiar activitățile rutiniere, militarii întâmpină deseori dificultăți. Pentru a putea depăși aceste situații, se intervine cu anumite tehnici și strategii psihoterapeutice care conduc la creșterea calității vieții, și, de asemenea, la reușita în depășirea situațiilor neplăcute la care militarii au fost expuși în timpul războiului.
Pe parcursul întâlnirilor pe care le am cu indivizii aflați sub măsura controlului judiciar, intervin pentru a le ameliora starea psihică şi emoţională, dar şi pentru a concepe un plan de prevenire a recăderilor.
Pe parcursul intervenţiei, de regulă discutat cu clienții despre valorile generale privind sănătatea, strategii prin care pot să-şi crească calitatea vieţii, analizăm o varietate de decizii şiacţiuni voluntare care pot să le afecteze starea de sănătate psihică şi fizică, consolidăm anumite atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi de respingere a celor de risc, asist clientul în demersul de a-şi face un inventar moral amănunţit al propriei persoane şi al comportamentelor din ultimul timp, îl ghidez în procesul în care îşi mărturisește şi reintegrează natura exactă a greşelilor pe care le-a făcut, stimulez capacităţile clientului cu scopul mobilizării resurselor cognitive şi motivaţionale necesare adoptării unor comportamente sanogene şi dezirabile din punct de vedere social, identific împreună cu clientul diverse mecanisme de coping la situaţiile de stres, frustrare, inadecvare, eşec sau la situaţiile anticipate ca fiind de eşec – de exemplu consum de droguri –, şi abordez cu pacientul percepţia controlului/planificării comportamentului intern şi extern.
Studenții și masteranzii în psihologie au obligația unui stagiu de practică în psihologieclinică, consiliere psihologică și psihoterapie, dar și alte persoane care sunt interesate dedeschiderea unui cabinet individual de psihologie.
Obiectivul acestui stagiu este de a oferi o imagine de ansamblu asupra activitățiipsihologului practicant, atât în psihologie clinică, cât și în consiliere psihologică saupsihoterapie.
Acest tip de practică urmăreşte familiarizarea studenţilor, ca și a celorlalți menționați mai sus, cu activitatea psihologului și răspunde nevoilor practicanților în acumularea de experiență șiperfecționare în domeniu.
Pe parcursul întâlnirilor, se vor prezenta pașii pentru obținerea atestatului de liberăpractică, procedurile administrative ale cabinetului (înființare, înregistrare la finanțe, registrelecare trebuie să existe în cabinet, evidența contabilă, plata impozitului în urma încasărilor șidepunerea declarației la finanțe, solicitarea unei linii de credit pentru cabinet etc.), se vorprezenta atribuțiile și responsabilitățile psihologului clinician, consilier și ale psihoterapeutului,se vor exersa diverse tehnici și metode psihoterapeutice pentru anumite tulburări (depresie,anxietate, atacuri de panică, psihoze, tulburări de personalitate etc.), se vor discuta câteva studiide caz și procedura de aplicare a testelor psihologice, se va lămuri ce este interviul clinicstructurat și semistructurat. De asemenea, se vor prezenta exerciții care vizeză dezvoltareapersonală, autocunoașterea, se va clarifica ce înseamnă transfer și contratransfer, vor fi expuse variante de abordare a primului pacient după deschiderea cabinetului, metode de identificare șiabordare a pacienților dificili sau cu potențial agresiv, ca și demontarea anumitor mituri. În plus, se vor oferi informații despre raportul psihologic și ce ar trebui să conțină, dar și despre alteaspecte de interes actual (cum ar fi logopedia, hipnoterapia, psihosomatica, psihooncologia) și se vor da răspunsuri oricăror întrebări sau sugestii propuse de participanți.
La finalizarea perioadei de practică, studenții vor primi o adeverință care va atestanumărul orelor de practică.
Stagiul de practică este de opt întâlniri. Onorariul pentru o ședință este de 50 de lei, iargrupul va fi compus din minim două persoane și maxim cinci.
Pentru înscriere sau alte informații, mă puteți contacta la telefon: 0740179054 sau peadresa de e-mail: contact@amzajucan.ro
Pregătirea psihologică pentru admiterea la școlile M. A. I. din cadrul proiectului derulat de „Performance Impact” este structurată în opt întâlniri moderate de un psiholog cu experiență în această abordare. Pe parcursul celor opt întâlniri se vor parcurge diverse exerciții, prin care participanții își vor putea identifica cu ușurință calitățile și defectele, vor dobândi abilități de autocunoaștere care îi vor ajuta să se caracterizeze în orice context li se va solicita, vor parcurge diverse teste de inteligență, logică, atenție și se va discuta pe marginea unei varietăți de întrebărilegate de personalitate, cu scopul de a înțelege foarte clar sensul și semnificația acestora, astfel încât la examinarea psihologică să reiasă adevărata personalitate șiadevăratul temperament al persoanei, evitându-se frecventele interpretări greșite din cauza cărora, în anumite situații, candidații sunt declarați respinși la această examinare psihologică.
În perioada de la îmbolnăvire până la moarte se consumă mult din resursele fizice și psihice atât ale pacientului, cât și ale familei. Persoanele afectate de anumite boli incurabile cu evoluție dramatică, pe lângă durerea fizică și anxietate, suferă și pentru că în percepția lor și-au pierdut demnitatea. O persoană care e pe moarte e posibil să nu-și mai poată menține singurăigiena corporală, să nu reușească să se îmbrace sau să mănânce fără ajutor. Pe patul de moarte, stima de sine a muribundului poate să se deprecieze semnificativ. Tot ce dădea odată sens și aducea respectabilitate vieții lui acum se risipește. Semnele fizice ale bolii sau ale vârstei înaintate sunt privite de unii doar din perspectiva degrdării corpului, în loc să fie văzute ca un proces biologic firesc.
Când suntem activi și sănătoși, demnitatea ne este alimentată de activitățile și realizările pe care le avem, ca și de aprecierea exprimată într-un fel sau altul de cei din jur – apreciere pe care o venerăm destul de mult și o considerăm chiar indispensabilă…
Fără să invoce demnitatea și s-o interpreteze într-un sens eronat, pacientul ar trebui să accepte îngrijirea și suportul medicilor sau al familiei, privind această situație ca pe un proces normal al trecerii noastre pământești. Doar faptul că ești pe patul de moarte și ți s-au alterat anumite funcții sau ai nevoie de îngrijire, nu este ceva nedemn.
În momentul în care individul consideră că și-a pierdut demnitatea prin prisma faptului că nu mai poate face nimic pentru alții și foarte puțin pentru el, când tot ceea ce a fost a trecut, se instalează emoția de neputință atât de tragic, încât nu-și mai poate accesa resursele psihice.
Demnitatea ar trebui privită în lumina realizărilor remarcabile de care te-ai bucurat pe parcursul vieții.
În orice situație, omul e bine să aibă puterea de a-și împărtăși suferința și tristețea membrilor familiei. Dar trebuie mai întâi să-și dea voie să se scufunde în tristețe, pentru a reuși să-și străbată suferința, ieșind dincolo de această suferință în comuniune cu familia. Astfel, într-un final, suferința devine un catalizator pentru a „muri bine” și a găsi seninătatea și ocazia de a spune familiei „vă iubesc, rămâneți cu bine”.